Paradoxuri ale postcomunismului

de Catalin Sturza, jurnalist cultural
.
Tot ce putea fi mai bun înainte de 1989 era o pâine albă, pufoasă şi, eventual, caldă. Tot ceea ce putea fi mai rău era o pâine neagră, de secară/graham, de care lumea era sătulă până peste cap. Tot ceea ce poate fi mai rău, pentru sănătatea omului capitalist din anii 2000, e o franzelă pufoasă. Aceasta se transformă într-o adevărată bombă dacă, Doamne păzeşte!, mai e şi caldă. Tot ceea ce poate fi mai bun pentru românul capitalist postrevoluţionar e o pâine neagră, de secară/graham, pentru care lumea se bate la magazin.
.
În "iepoca odioasă", oamenii erau gata să se calce în picioare pentru un litru de lapte cu grăsime, de la ţărani. Laptele de la ICIL era prelucrat şi nu avea deloc grăsime. Comuniştii erau înjuraţi pentru că scoteau totul din el. Mai cumpără cineva astăzi lapte cu mai mult de 1,5% grăsime? Nu, pentru că face rău sănătăţii. Românii consumă cu cea mai mare plăcere laptele cel mai slab şi cel mai puţin gustos, atunci când nu preferă chiar laptele de soia. Carnea cea mai bună (şi rară) era cea de porc, pe care o obţineai pe sub mână, de la abator, sau de la o rudă cu casă şi curte la ţară . Lumea se bătea pe şorici şi pe jumări şi era, în schimb, sătulă de carnea de pui şi de peştele oceanic, din alimentară. Mai nimeni nu se uită acum la carnea de porc. Puiul şi peştele, însă, da! Acestea sunt alimente uşoare cu care se trăieşte bine.
.
Unul dintre motivele pentru care Ceauşescu era înjurat cel mai tare era faptul că tăia curentul oamenilor. Acum, întreaga Românie stinge, benevol, lumina de Ziua Pământului. Stăm pe întuneric şi ne simţim ecologişti. Mai mult, ni se recomandă să facem, pe cât posibil, economie de energie electrică, să ţinem aprinse cât mai puţine becuri, să punem în funcţiune cât mai puţine electrocasnice. Nimic nu ni se pare mai firesc.
.
Regimul comunist era odios pentru că ne limita anumite libertăţi. De pildă, ne interzicea să corespondăm cu rudele sau cu prietenii din străinătate. Acum, cei care lucrează în birourile corporaţiilor nu mai pot coresponda cu nimeni. Yahoo Messenger-ul şi Yahoo Mail-ul sunt interzise, cel puţin în timpul orelor de program. Iar programul nu ţine, ca pe vremuri, doar opt ore, în special dacă există o concurenţă între departamente - cine depăşeşte primul norma de afaceri. Mulţi angajaţi susţin că aceste restricţii sunt fireşti. E normal să li se interzică să întreţină corespondenţe private, de ce să piardă ei preţiosul timp al marelui binefăcător corporatist? Iar dacă managementul citeşte corespondenţa de serviciu a angajaţilor, cu atât mai bine: conducătorii au dreptul să ia măsuri pentru a asigura bunăstarea perpetuă a firmei, pentru a depista elementele leneşe şi pentru a preîntâmpina eventualele acte de sabotaj.
.
Omul comunist mânca, de voie, de nevoie, dietetic, însă tânjea după o mâncare gustoasă. Omul capitalist are la discreţie mâncarea gustoasă, dar şi-o interzice. De ce? Pentru că ţine la siluetă şi urmează indicaţiile medicilor.
.
Din proprie voinţă, românul postrevoluţionar îşi bagă acum pe nas pâinea neagră, lapte degresat şi pui leşinaţi, îşi opreşte singur curentul, renunţă benevol la propriile drepturi, îşi lasă corespondenţa la îndemâna şefilor şi susţine sus şi tare că toate aceste lucruri sunt cât se poate de fireşti. Ba mai mult, că privaţiunile îi fac şi o mare plăcere!

14.08.2009 - Studiu empiric

Ieri, în drumul spre casă, dintr-o pură curiozitate, am vrut să văd câte maşini din Italia ne ies în cale. În consecinţă, între Leţcani şi Iaşi, am numărat plăcuţele albăstrii aflate în trafic şi, până la intrarea în oraş, am adunat 15. Aproximând, asta înseamnă câte un “italian” din kilometru în kilometru. La fel ca bornele kilometrice.
.
Azi dimineaţă, am făcut acelaşi lucru venind la serviciu, de data asta pe tronsonul Târgu Frumos – Paşcani (cam 25 de kilometri). Am strâns 18 “concurenţi” până cu trei-patru kilometri înainte de destinaţie, iar cifra a sărit la 46 pe ultima porţiune de traseu, spre centrul oraşului. Ceea ce înseamnă aproape două maşini de Italia pe fiecare kilometru.
.
Concluzia e evidentă: într-un oraş uitat printre câmpuri, cum e Paşcaniul, în care economia moare puţin câte puţin în fiecare zi, speranţa oamenilor mai trăieşte doar în pământul făgăduinţei din Peninsulă. Şi astfel, figuranţii de pe străzi, cu haine de firmă şi vorbitori ai unei limbi stâlcite, devin punctele de reper ale unei comunităţi tot mai degradate şi rudimentare, precum bornele kilometrice de pe marginea unui drum: pietre reci, roase de ploi.
.
P.S.
În mod normal nu mă ocup cu număratul maşinilor de pe stradă, însă mai am o săptămână din luna fără permis şi locul din dreapta şoferului poate deveni plictisitor câteodată.

13.08.2009 - Lumini si umbre

Aseară, iarba şi tribunele stadionului “Ferenc Puskas” din Budapesta au fost luminate de amintirea celui ce-a fost Marian Cozma. Două echipe s-au întalnit pentru a elogia memoria sportivului, cum altfel decât printr-o confruntare între sportivi, în care dedicarea adversarilor să onoreze pasiunea cu care Marian Cozma s-a oferit handbalului.
.
Au fost momente emoţionante, în care două echipe – simboluri ale două naţii – şi-au dat mâna, uitând de duşmăniile de peste timpuri, în care o galerie maghiară a scandat din toţi plămânii numele unui român. Momente de lumină peste o lume câteodată pierdută în beznă.
.
Însă peste lumina cerească revărsată peste întreaga asistenţă s-a lăsat o umbră, o pâclă de huiduieli şi fluierături maghiare, care au ştirbit din solemnitatea imnului României. Organizatorii au solicitat expres evitarea manifestărilor de gen şi, la un moment dat, chiar părea că ameninţarea trecuse. Dar unii şi-au adus aminte cine sunt şi cine suntem noi, iar atunci amintirea unui om n-a mai fost de ajuns pentru a acoperi amintirile rele ale două popoare.
.
Astfel, chipul mereu învingător al lui Marian Cozma s-a estompat, acoperit de palma urâtă a urii dintre neamuri, lăsând loc fotbalului, un joc unde unii câştigă şi alţii pierd. De data asta, românii au fost câştigătorii, golul lui Ghioane căscând - probabil - şi un nou gol în relaţiile dintre noi şi ei.

12.08.2009 - Alţi români şi, totuşi, aceiaşi

După cum toată lumea ştie, august este sezonul marilor întoarceri, luna când speranţele de îmbogăţire a satelor şi orăşelelor de provincie mioritică – a se citi muncitorii plecaţi la lucru în Italia – revin pe plaiurile autohtone. Ca lucrător (cu oarecare zor şi spor) într-un asemenea oraş pierdut printre câmpii, nu m-am putut abţine să nu remarc schimbările din viaţa deloc agitată a urbei.
.
Într-un oraş aproape mort în timpul orelor călduroase de amiază, acum e tot mai greu să-ţi mai găseşti drumul pe trotuar, prin puzderia de “italieni” ieşiţi la promenadă. Se merge încet, ostentativ – să se poată admira hainele de firmă, să se poată simţi parfumurile italieneşti, originale; se vorbeşte tare, şi mai ostentativ – să ştie lumea că tu nu eşti oricine, ci ditamai angajatul cu venituri din străinătate (ca să folosesc o exprensie din branşă); se descuie piuind alarmele de la maşini – să se vadă bine numerele albăstrii, din UE, ale maşinilor bengoase, multe doar închiriate şi nu toate cumpărate.
.
Nu s-au schimbat însă feţele oamenilor. Te uiţi la ei, când trec pe lângă tine şi vezi aceeaşi expresie semitâmpă, privirea lipsită de orizont - cu un rânjet ascuns de lăcomie satisfăcută - a ţăranului desprins de la coada vacii şi sapa de lemn, plecat şase luni între străini şi care şi-a uitat limba şi rădăcinile.
.
Nu s-au schimbat gândurile meschine ale oamenilor care, odată descoperind gustul unor bani mai mulţi şi câştigaţi mai uşor printre străini, işi dispreţuiesc semenii rămaşi în ţară, uitând că munca este apreciată peste tot.
.
Nu s-a schimbat ipocrizia oamenilor ce refuză să-şi mai vorbească limba, după nici câteva luni de absenţă din ţară, pe când acolo – în Italia tuturor speranţelor – unele nopţi sunt dureroase în lipsa confraţilor de acelaşi grai.
.
O melodie de sezon celebră (şi de care m-am săturat, auzind-o de n-ori în aceeaşi zi, la toate posturile de radio) spune că Europa credea că venim s-o vizităm, [dar] surpriză, suntem aici s-o invadăm! Parafrazând, pot spune că Italia credea că lucrăm să o dezvoltăm, iar România că migrăm ca să prosperăm, dar, din nefericire, ne-am dus acolo ca lor să le îngropăm ţara în furturi şi fărădelegi, iar nouă să ne reamintim cât de români suntem, mai mult prin violuri şi omoruri de care să afle o lume întreagă, decât prin cinste, muncă şi respect – care, mai întotdeauna, rămân uitate într-un colţ al vieţii de imigrant.
.
UPDATE
Ceva mai târziu în timpul zilei, unul dintre “italienii” aflaţi la promenadă, a ieşit încet din puzderie, mergând ostentativ, vorbind tare – ostentativ, s-a îndreptat către maşina parcată ostentativ (pe mijlocul străzii, în plin centrul oraşului), a dezactivat alarma piuind ostentativ şi a pornit în trombă spre marele oraş (maşina era un BMW care, având numere de Italia, prin România nu poate fi condusă altfel decât ca o furtună ameninţătoare).
.
Undeva, aproape de capătul drumului, “italianul” a decis să depăşească ostentativ, ieşind pe contrasens pe un drum european cu două benzi pe direcţia de mers, provocând un accident în urma căruia, în afară de înţeleptul şofer, aproape toţi ceilalţi implicaţi au murit, fără nicio vină.
.
O tragedie care te face să te întrebi unde este dreptatea pe lumea asta.

11.08.2009 – Scurt inventar al drumurilor din România

Ce găseşti pe toate şoselele din România:
.
Gropi. Indiscutabil, pe orice drum te-ai afla, problema nu e dacă vor fi gropi, ci câte gropi îţi vor face călătoria un chin.
.
Gunoaie. De obicei, oriunde staţionează o maşină, se poate arunca şi o pungă, o sticlă, un muc de ţigară. Şi dacă un şofer procedează aşa, de ce n-ar face şi alţii acelaşi lucru?...
.
Cretini în trafic. O călătorie fără câteva depăşiri riscante, făcute de nişte şoferi “talentaţi”, care cred că permisul de conducere e un fel de scutire de la orice normă rutieră sau de bun-simţ, pur şi simplu nu are farmec. Un farmec aparte, după cum se poate vedea şi aici.
.
Sate. Localităţi înşirate ca mărgelele pe un fir de aţă, care încetinesc traficul şi tocesc nervii cu nenumărate restricţii de viteză.
.
Şi lista poate continua cu suficiente alte exemple, de altfel de negăsit într-o ţară civilizată, însă mă voi opri asupra satului. Satul românesc, brăzdat de drumuri mai mici sau mai mari, mai bune sau mai rele, pe care le populează cu elemente specifice: căruţe, localnici în stadii diverse de ebrietate, turme de animale, câini rătăciţi şi zdrobiţi de asfalt şi – mai nou – gâşte.
.
Ieri, într-un sat prin care trece europeanul 83, două coloane de maşini urmăreau cu stupoare cum un cârd de gâşte traversau tacticos drumul. Păsăretul era încolonat regulamentar, cu un conducător de trupă cu pene sure, executând riscanta manevră cu un calm impresionant şi printr-un loc nepermis.

08.08.2009 – Fiecare carte la timpul ei

Obiectivul declarat al celor celor două cotidiane care publică cele mai importante două serii de carte de astăzi – Adevărul şi Jurnalul naţional – este de a păstra vii în cultura publicului cele mai valoroase titluri ale literaturii române şi internaţionale.
.
Într-una dintre aceste colecţii a apărut şi volumul Călătoriile lui Gulliver, de Jonathan Swift. Un personaj bine cunoscut publicului de pretutindeni, un titlu după care s-au făcut numeroase serii animate şi ecranizări cinematografice. Îmi amintesc foarte bine atât “desenele” pe care le vedeam seara, la 19.00, pe TVR1, cât şi cărţulia verde primită de la bunica mea, cu uriaşul Gulliver zugrăvit pe copertă. Din acest motiv, am întâmpinat cu plăcere posibilitatea de a reciti opera lui Swift.
.
Mare surpriză însă! Când eram mic, mă fascinau aventurile în ţara liliputanilor, oamenii aceia mici şi ciudaţi, ori peripeţiile pe tărâmuri nemaiauzite, printre fiinţe cu nume imposibil de pronunţat. Astăzi, dintre toate acestea, n-am mai găsit decât descrieri interminabile de locuri, fiinţe, haine, obiceiuri, mâncăruri, punctate des cu note explicative în subsolul paginii. O carte aparent plictisitoare, din care parcă niciun puşti n-ar mai pricepe mare lucru.
.
Şi totuşi, dacă scrierea a rămas aceeaşi, de la prima ei publicare, ce s-a schimbat? La prima vedere, nimic; la o privire mai atentă, însă, am înţeles – cititorul de ieri, copilul, s-a transformat în adultul de azi, citind cu alţi ochi, trecând informaţia printr-un alt filtru mental. Atunci nu percepeam decât fantasticul, uriaşul, piticii, caii inteligenţi, pe care n-aveam să-i găsesc nicicând la colţul blocului. Astăzi, în schimb, am nevoie de argumente şi explicaţii logice, pe care mai greu le pot percepe, de vreme ce istoriile lui Gulliver sunt o satiră a societăţii britanice din vremea lui Swift. Aluziile şi trimiterile satirice ale scriitorului îşi pierd din valoarea stilistică din cauză că, pur şi simplu, reperele la care suntem trimişi nu mai există. Sensul povestirilor lui Gulliver se mai găsesc azi doar în enciclopedii şi tomuri de istorie a Imperiului Britanic, informaţii mai greu accesibile publicului larg şi neavizat.
.
Unul dintre profesorii mei de română din liceu spunea că fiecare carte îşi creează un public al ei, are un timp al ei când îşi dovedeşte valoarea; de multe ori, se întâmplă ca autorul să moară până când o carte de-a lui să-şi formeze publicul, iar meritele ei literare să fie recunoscute. Ei bine, cred că, în ceea ce-l priveşte pe Gulliver-ul lui Swift, vremea aceasta a trecut, iar volumul nu mai prezintă o atât de mare semnificaţie.

07.08.2009 - Copiii din lac

Vara asta, celebrele “Ştiri de la ora 5” de la ProTV s-au mutat şi dimineaţa, de la ora 7.00. Aproape că nu există zi fără omoruri, fără accidente şi, mai nou, copii înecaţi.
.
Nu ştiu cum se face, dar toţi puştii care habar nu au să înoate şi toate puştoaicele naive şi uşor de păcălit îşi găsesc activitate, în timpul zilelor încinse de caniculă, scăldatul în vreun râu sau lac, fix în locul cel mai periculos al apelor, unde se ştie că mor oameni… E o realitate urâtă, cu care deja cred că ne-am obişnuit, e un subiect comun al jurnalelor de ştiri, care cred că nu mai surprinde pe nimeni. Însă accidentul despre care am auzit azi mă face să mă întreb dacă suntem, totuşi, un popor cu mintea la cap.
.
Patru copii, cu vârste în jurul a zece ani, s-au înecat într-o comună din Moldova. Toţi s-au dus la scăldat într-un loc unde, o săptămână sau două mai înainte, se mai înecase un om. Reportajul surprindea mulţimea de oameni strânsă pe malul apei, jeluindu-şi copiii. Mi-a amintit de o ştire mai veche, despre un băiat înecat într-un lac din jurul capitalei unde, la fel, oamenii se îngrămădiseră pe maluri… ca să facă plajă şi baie, în timp ce scafandrii căutau trupul înecatului printre picioarele petrecăreţilor.
.
Stau şi mă întreb, chiar nu învăţăm nimic din toate astea? Mereu şi mereu, aceeaşi poveste: copii plecaţi de capul lor la joacă, dispăruţi în vreun loc cu apă adâncă, apoi părinţi şi rude îngroziţi de tragedie. Se întâmplă o dată, de două ori, peste tot în ţară, oare cât mai putem merge pe principiul că mie n-are cum să mi se întâmple? Locurile periculoase pot fi îngrădite, părinţii pot fi ceva mai atenţi cu copiii, în şcoli se poate vorbi despre ce înseamnă pericolul de a intra în apă adâncă fără să ştii să înoţi [bine]. Însă nu depinde decât de noi, fiincă nicio mână fermecată nu va coborî din cer să-i ţină pe copii de ceea ce ei văd a fi numai o joacă.
.
Dar cred că efortul ăsta e prea mult pentru un popor care s-a obişnuit să accepte de toate şi pentru un sistem care consideră că un stat se conduce doar din cuvinte. Cum să nu fie luaţi de ape bieţi copii neştiutori, când performer-ul României la sărituri în apă se antrenează plonjând pe bureţi? În timp ce presa vuieşte de cine-ştie-ce descoperiri privind bani cheltuiţi aiurea de instituţiile statului (sume derizorii, ajunse pe mâna unor oameni mediocri), băiatul ăsta se pregăteşte cu stoicism pe uscat, gândindu-se că, în competiţiile oficiale, trecerea de la bureţii aspri la apa primitoare presupune o adaptare bruscă a organismului care, în cazurile cele mai nefericite, poate duce la accidentări dintre cele mai grave (fracturi de coloană cervicală).
.
E o realitate tristă, cu care – nu-i aşa? – ne-am obişnuit însă.
.
UPDATE.
Tocmai aflu de la Antena 3 cum doi copii de 13-14 ani s-au înecat la Eforie Sud, în tabăra internaţională. Veniţi la plajă, un grup mai mare din Iaşi, au primit avertismente din partea profesorului supraveghetor şi, se pare, a salvamarilor, să nu intre foarte departe în apă; însă copiii şi-au făcut de cap şi, abia când a fost prea târziu, şi-au dat seama că trebuie să revină la mal. Din păcate, cei doi nu au mai reuşit… Cum s-a putut întâmpla aşa ceva sub supravegherea personalului însărcinat cu siguranţa copiilor? De ce nu a reacţionat nimeni să prevină tragedia? Oare câţi alţi copii se vor mai îneca în acel loc?

06.08.2009 - Salamul bomba

Una dintre cerinţele (un must cum ar spune cineva din branşă) activităţii în front este cunoaşterea celui din faţa ta, a clientului cu care vrei să începi o relaţie.
.
Pe principiul ăsta, azi am aruncat o privire ceva mai atentă asupra industriei alimentare, mai exact producerea de membrane alimentare pentru specialităţile de carmangerie (nelipsitele salamuri de pe rafturile super-market-urilor). Aşa am descoperit că există membrane naturale şi membrane artificiale. Cele naturale sunt, în principal, intestine de vite, ovine şi porcine, plus fund de vită şi vezică de porc. Chiar dacă, la prima vedere (mă rog, citire), pare destul de greţos, cine nu-şi aduce aminte de cârnaţii de ţară făcuţi de bunica, traşi în maţe şi puşi la afumat?...
.
În schimb, când vine vorba de membrane dintr-astea artificiale, lucrurile capătă o notă dubioasă: membrane colagenice, celulozice, poliamidice sau textile. Chiar dacă marea parte a lor nu sunt comestibile, sunt şi câteva ingerabile. Cui îi surâde ideea unui salam cu colagen?... Nu prea sună ca la mama acasă, nu?...
.
Citind toate informaţiile astea din domeniu, am început să am tot mai clar în minte imaginea meselor de la cantina din Puşkin, când cârnaţul din farfurie arăta mai mult a bucată sfâşiată dintr-un scaun de autobuz. Atunci era subiect de miştouri studenţeşti, fiindcă altceva de mâncare nu era, însă astăzi e tot mai clar că mezelurile tind să devină cele mai bizare alimente pe care le poate consuma un om: umplutura e un amestec incert carne, zgârciuri şi alte materii organice adunate prin malaxor, în timp ce învelişul conţine toate ingredientele pentru o armă biologică, cu condiţia să mai pui apă.
.
Dar, vorba unui profesor din facultate, mezelurile nu trebuie să fie bune la gust şi nici măcar sănătoase. Treaba lor e să fie săţioase, să sature pe oricine.

04.08.2009 - Am citit moarte

În mod clar, cea mai mare surpriză din ultima vreme a constituit-o vizita bunicului meu, venit în Paşcani cu Logan-ul său nou.
.
Fără niciun cuvânt înainte, deşi abia vorbisem la telefon, m-am trezit cu el în pragul uşii, cu gura până la urechi, zâmbind şmechereşte, ca un copil mândru de isprava lui. Atât de mândru, încât nici nu l-a mai interesat să vadă unde lucrez, serviciul legat de care îmi ţine câte o predică aproape de fiecare dată când ne vedem. Nu, întrevederea am ţinut-o în parcare, lângă uşile deschise ale maşinii albe – mândria ţării.
.
Bun, trebuie să admit că principalul motiv pentru care n-am stat în sediu a fost refuzul bunicii mele de a coborî din maşină. Iar dacă la început m-am mirat că nimeni nu e curios să vadă unde şi pentru ce O. şi cu mine facem zilnic o navetă de 150 km, răspunsul mi-a fost clar în momentul când m-am urcat la volan: bunica mea s-a uitat la mine şi m-a întrebat cine sunt. Apoi i-am prezentat-o pe O., după care m-a întrebat de două ori cine era fata din faţa maşinii (evident O.). .
Am privit-o şi ceea ce am văzut m-a încremenit. În locul bunicii pe care o ştiam, am găsit o biată femeie, apăsată de vreme, cu privirea stinsă, rătăcită într-o lume care pare să-şi piardă tot mai mult înţelesurile. Un tablou trist, la colţurile căruia am citit, desluşit şi dureros, moartea.
.
Poate că Logan-ul ăsta, a cărui utilitate pentru un pensionar trecut de 70 de ani nu prea a înţeles-o nimeni, a fost tocmai ultima scânteie de care bunicul meu avea nevoie. Din nefericire însă, a fost numai scânteia lui, fiindcă bunica mea e tot mai palidă, ca o lumânare stinsă.
.
UPDATE
Aşa e, sunt un norocos, însă abia mai târziu mi-am dat seama. Tocmai fiindcă în amintirea mea am păstrat o altă imagine bunicii mele, impactul cu realitatea m-a dat puţin peste cap. Vieţile noastre sunt acum ca două trenuri, mergând în aceeaşi direcţie, dar cu viteze diferite – şi tocmai această viteză distorsionează câteodată lucrurile. Doar întrebându-mă dacă eu voi putea ajunge le vârsta ei ca să-mi văd nepoţii şi-mi dau seama că, de fapt, această femeie a reuşit un lucru mare.